Legenda Scaunului-Cocon

Legenda Scaunului-Cocon

 

entru el, Iubirea însemna Aripi. Pentru el, Eternitatea însemna Zbor. Pentru el, Viața însemna Metamorfoză. Din toate dimensiunile minunate prin care își trecuse Ființa, dimensiunea fizică, cea profund materială, îi rămăsese lipită de suflet. Oricât de mult îl fermecau lumile nevăzute în care era cu putință să fii orice într-o clipă, pământul îl atrăgea cu forța lui vitală, cu puterea contururilor fiecărui trup care numai în lumea aceasta, văzută, avea greutatea și savoarea unei existențe absolut delicioase: cea a simțurilor.

Cât se plimbase în lungul și-n largul Spiralei Vieții, fusese rază de soare, fulg de nea și bob de rouă. Fusese veveriță, bursuc, căprioară. Fusese, la un moment dat, până și om. Dar, din toate trupurile în care trăise, cel mai mult și mai mult îi plăcuse cel de Fluture.

Cu aripile mari, albastre, zburdase prin ceea ce alții numeau „aer” și care ochilor lui obișnuiți să vadă și Altfel, nu îi arăta deloc ca fiind gol de ființe. Ceea ce oamenii priveau ca joc vesel de fluture, pentru el fusese prilej de a întâlni făpturi fără număr. Unele cu trup fizic, aidoma lui – cum erau florile, frunzele, iarba – altele cu trup nevăzut în lumea aceasta și care îi aminteau de lumea în care totul era cu putință – cea din care venise.

Dar viața de fluture nu era întotdeauna albastră. Ca să poată zbura câteva zile, trebuia să stea întâi într-un ou un timp în care își trăia forma embrionară. Când era pregătit, spărgea crusta ce îl înconjura protectoare, ca să-și scoată din ea trupul lung de omidă. Acesta nu era la fel de frumos ca cel cu aripi, de fluture, dar, uneori era spectaculos. Verde crud ca frunzele primăverii, turcoaz cu dungi negre, alb cu buline galbene și negre, maro cu dungi portocalii sau albastre, roșu cu puncte negre, negru cu puncte roșii – câte și mai câte potriviri de culori!

În viața de Omidă experimenta ce însemna să trăiești târându-te toată ziua. Dacă avea frunzele preferate la dispoziție – și le avea, căci mama lui asigura acest lucru prin depunerea oălor pe spatele lor – și această existență era minunată! Doar că, recunoștea, nerăbdarea de a-și primi frumoasele aripi, îl făcea să încerce să uite de timp, mâncând toată ziua.

Apoi urma o nouă etapă – cea mai lungă și grea dintre toate. Strângându-și în jur, fir cu fir, ocrotitorul cocon, intra într-o stare de odihnă în care Sufletul lui cunoștea, după atâta activitate intensă, Somnul. Un somn generativ, născător de noi trupuri – un somn prin care nu multe făpturi aveau privilegiul să treacă și pe care unele dintre ele îl asemuiau morții – acelei treceri în Neființă pentru a te întoarce în Alt Fel de Ființă. Dar, ceea ce pentru alții însemna moarte, pentru el era o adevărată Metamorfoză a Sinelui. Timpul în care învăța să aibă Răbdare. În acea perioadă nu putea face mai nimic, afară de a adăuga noi și noi celule trupului care cunoștea o transformare mai radicală decât cea trăită în faza embrionară.

Atunci când, prea mare ca să mai încapă în tihna coconului, începea să-i crape capacul, își prelungea la nesfârșit Eliberarea. Nu doar pentru că aripile strânse, boțite, aveau nevoie de timp să se îndrepte și să-și formeze primii mușchi în vederea Zborului, cât pentru că, prin ochii de Fluture, privea într-un fel nou lumea din jur și din Sine. Se simțea… Altceva și, știind cât de scurtă îi va fi viața aceasta, zăbovea în fiecare clipă ce îl pregătea pentru joaca veselă de numai trei zile, savurând ultimele fărâme de Nemișcare.

Când, în sfârșit, își putea întinde aripile netede și frumoase de la soare te puteai uita, dar la dânsele ba, trăgea adânc aer în piept, după care dădea de câteva ori din ele – doar așa, ca să le Simtă. Mai departe… mai departe nici nu putea pune în cuvinte beatitudinea unei vieți împărțite între nectarul florilor îmbietoare și veselia necurmată a Zborului!

Nu era deliciu mai mare decât trupul acesta de Fluture. Atât de mare, încât, după ce îl trăi o eternitate, îi veni ideea să îl împartă și cu alte făpturi. Căutând în lungul și-n latul pământului, cei mai potriviți îi părură oamenii! Dar cum să le arate chiar mai mult decât le arăta trăindu-și sub privirile lor viața de ou, de omidă, de cocon și de fluture? Cum ar fi putut să îi ia alături de el în tot procesul de preschimbare?

Mult și bine chibzui, fără să dea de vreun răspuns la întrebarea ce de-acum nu-i mai da o clipă de pace! Până îi trecu prin minte să meargă la Zâna Fluturilor. Fără îndoială, ea va ști să-i spuie ce și cum ar trebui să facă.

Nici nu fu nevoie să o caute prea mult, căci aripile ei mari și frumoase se vedeau de foarte departe. Se odihnea pe o floare de mac, citind o cărticică mică, mică, atâta cât încăpea în mâna ei de Zână a Fluturilor.

Intrigat, căci nu știuse că se putea afla în lume un fluture cu atâta răbdare, o întrebă întâi ce citește:

– Povestea ta, îi răspunse zâna, fără să ridice ochii din carte.
– Povestea mea?? strigă fără să vrea Fluturele Albastru. Cine a scris povestea mea?
– Șșșt, mai încet, îl domoli Zâna Fluturilor. Nu e nevoie să strigi. Am glumit, citeam o cărticică despre fierul forjat, prietenul omului, dar, văzând gândul cu care vii, mi-a venit o idee!
– Fierul – prieten?? întrebă tot mai nedumerit Fluturele. Cum poate să fie fierul un prieten? Și ce idee ți-a venit când m-ai văzut?
– Ca totul în lume, are și fierul acesta un Suflet, o făptură vie, nevăzută, care îi susține ființa în lumea noastră, văzută. Și Sufletului acestuia i-a căzut, în vremi tare străvechi, cel mai drag și mai drag omul. De atunci, stă aproape de el, fermecându-l cu tot soiul de idei de lucruri mici și mari ce pot fi făcute din el. Fierul forjat este un fier ca niciun alt fier! Pentru că omul nu-l poate prelucra decât cu mâna, aplecându-și fruntea asupra lui și atingând el însuși orice detaliu. Cele mai frumoase forme care au fost făcute vreodată din fier au fost cele din fier forjat! Meșteri mari și-au încercat priceperea învârtindu-l în fel și chip, dând cele mai splendide porți și balcoane…

Fluturele pierdu șirul vorbelor zânei, rămânând agățat de gândul că și Fierului Forjat îi era drag omul. Oare nu își puteau uni forțele ei doi ca să ofere împreună ceva mai măreț decât oferea fiecare de unul singur?

Văzându-i ochii scânteind de bucurie, zâna ștrengară îl întrebă, ca și cum n-ar fi știut prea bine ce sămânță pusese chiar ea în mintea Fluturelui:

– Pasămite vrei să stai și tu de vorbă cu fierul acesta? Ți-o fi venit vreo idee! Fluturelui îi venise, cum să nu-i vină! Cine putea sta în prezența Zânei Fluturilor fără să îi vină tot felul de idei, care mai de care mai șugubeață? Doar că nu era sigur cum să o pună în practică. Ce legătură putea fi între un fluture și fierul forjat pentru porți și balcoane?
– Cea mai simplă! rosti Zâna Fluturilor cu zâmbet. Fierul forjat se folosește și la alte lucruri. Bunăoară, ai putea fi un scaun! Și nu de oricare, ci unul care să ia forma experienței pe care visezi atât de fierbinte să o împarți și cu oamenii!
– Un scaun?? sări ca ars Fluturele.
– Da, un scaun. Dar nu așa, de oricare, ci unul care să stea agățat de un fel de cracă din fier forjat, cum stătea agățat coconul tău de copac. Cuibărindu-se în el, omul va putea moțăi, va putea citi o carte de basme sau se va putea uita la un film, trăind în culcușul cald al scaunului tot ce ai trăit tu în timp ce trupul de omidă se preschimba în fluture!

Aripile albastre ale Fluturelui începură să tremure atât de tare de emoție, încât aproape că își luă zborul fără să vrea. Cu gura căscată de uimire și ochii mari de bucurie, nu mai vedea nimic altceva!

– Și am putea să-l numim „Scaunul-Cocon”? o întrebă el pe zână, de parcă ar mai fi avut nevoie să întrebe ceva…
– Îi vei da ce nume vei vrea și numele acesta va purta în el întreagă Povestea – Povestea ta și Povestea pe care o vor trăi oamenii atunci când se vor așeza în scaunul din fier forjat.
– Iuhuuu!!!! fu strigătul care izbucni cu toată puterea din pieptul Fluturelui, asurzind ditamai câmpul de maci. Iuhuuu!!!

Îmbătat de fericire, începu să zburde, chiuind și făcând tumbe în aer. După ce se mai liniști, se duse la Sufletul Fierului Forjat, cu care stătu de vorbă pe îndelete. Ticluind un plan de nebiruit, își uniră forțele și se întrupară, cu ajutorul Zânei Luminii care locuia între oameni, într-un Scaun-Cocon, pe care aceasta îl puse frumos în fața prăvăliei pe care o avea cu vitrina la uliță.

După rânduiala vremii, agăță de el o tăbliță pe care puse frumos prețul în galbeni și, ca să știe tot omul ce cumpără, adăugă povestea lui în două-trei rânduri:

„Scaunul-Cocon!
Te așezi Omidă și te ridici Fluture.
O adevărată Metamorfoză a Sinelui!”

Astfel, nu era mușteriu care să se oprească în fața scaunului din fier forjat fără să citească povestea lui, năzuind, bineînțeles, să o trăiască și el!

Văzând cum rămâneau toți cu gura până la urechi de încântare în fața scaunului și a tăbliței, Zâna Luminii mustăcea și chicotea în spatele tejghelei, mai dându-i câte un cot Zânei Poveștilor, care se abătea din când în când pe la ea și care îi adusese de pe tărâmul de dincolo Povestea Fierului Forjat și a Fluturelui. Ea știa că totul în viață are o Poveste. Și, atunci când un lucru își primește Povestea Adevărată, el devine pe loc Altceva.

Așa a ajuns Fluturele Albastru de și-a împlinit, cu ajutorul celor două zâne și al Fierului Forjat, prietenul omului, cel mai măreț vis dintre toate! Întrupat în această formă de scaun, putea da prilej și altora de a trăi, chiar și simbolic, Metamorfoza prin care trecuse el în viața de Fluture.

Și tuturor celor ce se așezau în el le creștea un rând de aripi cu care își luau zborul în treburile mici și mari ale zilei, știind, în taina inimii lor, că stând în Scaunul-Cocon deveniseră și ei Altceva!

(Eva de Christo, Legende, basme și povești din vremea ce va să vină,
Cartea Întâi, Ed. Zvon de Zâne, Șirnea, 2017)

 

error: Content is protected !!